Sectorul forestier românesc trăiește unul dintre acele momente în care deciziile tehnice de astăzi vor deveni realitatea economică și ecologică a generațiilor de mâine. Proiectul de Ordin pentru identificarea Zonelor Prioritare pentru Biodiversitate (ZPB), aflat în consultare publică, este — fără exagerare — o piesă strategică în arhitectura politicii forestiere naționale. De felul în care îl construim depinde dacă pădurile noastre vor rămâne, în următoarele decenii, un patrimoniu viu și productiv sau dacă vor aluneca, încet, într-o muzealizare costisitoare și contraproductivă.
În calitate de Președinte al ASFOR, abordez această dezbatere cu respect deplin față de obiectivele de conservare a biodiversității și față de țintele Strategiei UE 2030 — protejarea a cel puțin 30% din suprafețele terestre și plasarea a cel puțin 10% sub regim de protecție strictă —, ținte pe care metodologia propusă urmărește să le atingă. Înțelegem pe deplin că reziliența ecosistemelor forestiere este temelia oricărei strategii climatice serioase. Tocmai de aceea trebuie să spunem cu fermitate diplomatică un adevăr pe care experiența ne obligă să nu îl ocolim: sustenabilitatea nu poate fi exclusiv ecologică. Ea este, prin definiție, deopotrivă socială și economică — sau nu este deloc.
Lecția pe care n-avem dreptul să o ignorăm
Privim spre Bulgaria și vedem un avertisment în timp real. În 2025–2026, o politică forestieră prinsă între suprareglementare, presiuni de mediu și blocaje administrative a împins recoltarea legală la doar 42% din creșterea anuală — un minim istoric. Rezultatul concret nu se citește în comunicate, ci în statisticile camerelor de industrie: dintr-un sector care număra în jur de 1.000 de companii active în prelucrarea lemnului, abia o zecime — circa 100 — mai funcționează astăzi la parametri normali. Restul au intrat în concedii tehnice, șomaj prelungit, insolvență sau închidere definitivă. Marile fabrici de hârtie, de PAL, de mobilă au fost lovite în lanț. Pădurea n-a câștigat nimic. Industria a pierdut tot. Comunitățile rurale au plătit factura.
România nu are dreptul să repete acest scenariu. Datele consolidate de ASFOR pe baza statisticilor INS și a raportărilor sectoriale arată o realitate complet diferită de narativa catastrofică pe care o auzim zilnic în spațiul public: suprafața pădurilor României a crescut cu peste 260.000 de hectare în ultimul deceniu, stocul de lemn pe hectar este între cele mai ridicate din Uniunea Europeană, iar capitalul natural acumulat depășește orice prag istoric măsurabil. Recoltăm, totuși, doar aproximativ 60% din creșterea anuală, sub media europeană și mult sub posibilitatea reală.
Pe acest teren — al unei păduri sănătoase, dar subutilizate — trebuie așezat noul Ordin. Nu pe frica de simboluri, ci pe rigoarea cifrelor.
Ce propune Proiectul de Ordin: lectura corectă a textului
Citită cu atenție, metodologia propune un sistem etajat. Regimul de non-intervenție vizează în primul rând pădurile virgine și cvasivirgine din Catalogul Național (tip funcțional T I), pădurile incluse în patrimoniul UNESCO și — în cazul Parcurilor Naționale — primul rând de parcele întregi din Zona de Conservare Durabilă (T II), pentru atingerea dezideratului de 75% non-intervenție în aceste parcuri. Categoria 1.5.p, „arboretele incluse în păduri naturale seculare de valoare deosebită” (T II), completează acest nucleu.
În același timp, textul prevede explicit că, doar în mod excepțional, pot fi analizate pentru includere în ZPB și arborete administrate în prezent ca tip funcțional T III sau T IV — dar „doar cu acordul proprietarului/administratorului, urmărind, în acest fel, reducerea impactului socio-economic”. Această clauză de salvgardare este un câștig real al consultării și o recunoaștem ca atare.
Concret, Ordinul mai propune un regim de management activ de conservare pentru pădurile altele decât T I, fără scop productiv; proceduri de urgență care permit intervenții pentru incendii, doborâturi masive și combaterea atacurilor de ipide, inclusiv evacuarea materialului lemnos din focare, sub regim de avizare specifică; prioritizarea conservării în elaborarea planurilor de management, cu impact asupra amenajamentelor silvice; și criterii de prioritizare prin „expert opinion”, sprijinite pe statut legislativ, liste roșii, endemism și raritate biogeografică.
Logica ecologică a fiecărei prevederi o respectăm. Dar fiecare, aplicată fără calibrare fină, poate produce efecte cumulate pe care nici autorii Ordinului, nici beneficiarii lui declarați nu le-ar dori.
Cinci zone critice care cer dezbatere serioasă, nu formală
Etapa actuală de consultare publică nu este o formalitate procedurală. Este momentul zero al unei alegeri istorice. Din partea ASFOR, identificăm cinci zone critice în care textul actual cere clarificare, calibrare și dialog real:
Întâi — și cel mai important — decuplarea conceptului de „pădure seculară de tip old-growth” de produsul firesc al silviculturii românești. Aceasta este, fără echivoc, cea mai sensibilă problemă tehnică a Ordinului. Silvicultura românească gospodărește prin definiție păduri cu cicluri de producție de 120–160 de ani și uneori mai mult, prin tratamente apropiate de natură. Rezultatul firesc al acestei școli — recunoscute internațional — este că o pădure de fag, gorun sau brad gospodărită corect ajunge, la sfârșitul ciclului de producție, să prezinte structuri vizual similare cu cele ale pădurilor old-growth: arbori mari, vârste înaintate, complexitate structurală, prezența unor microhabitate. Diferența esențială nu este de aspect, ci de origine și de intenție de management.
Ordinul însuși recunoaște această distincție într-un pasaj important, în care subliniază necesitatea de a face „diferența față de pădurile gospodărite, care au fost, în mod deliberat, conduse pentru a atinge o structură similară prin practici silviculturale apropiate de natură (de exemplu, perioade lungi de rotație sau sistemul de selecție)”. Apreciem această recunoaștere. Atragem însă atenția asupra unei contradicții operaționale: imediat după, textul prevede că „pot fi selectate și alte păduri care respectă criteriile UE privind identificarea de păduri tip old growth forests”, fără a condiționa expres această selecție de încadrarea în tipurile funcționale T I sau T II și fără a defini cantitativ ce înseamnă „respectă criteriile”. Această portiță, dacă rămâne nereformulată, riscă să transforme tocmai succesele silviculturii românești — pădurile gestionate sustenabil care ating vârste înaintate — în argument pentru reclasificarea lor ca old-growth și includerea în regim de non-intervenție.
Cerem, așadar, o ancorare juridică strictă: criteriul „pădure seculară de tip old-growth” trebuie operaționalizat exclusiv prin încadrarea în tipurile funcționale T I și T II, asociat cu criteriile de naturalitate prevăzute de OM nr. 3397/2012 și OM nr. 2525/2016 (origine naturală, lipsa intervențiilor silviculturale, structură formată fără influență antropică). Pădurile gospodărite în T III și T IV care au atins, prin management corect, vârste și structuri remarcabile nu trebuie penalizate pentru calitatea silviculturii care le-a produs. În paralel, conceptele structurale folosite în metodologie — „densitate ridicată a arborilor habitat”, „complexitate structurală” — trebuie definite prin praguri numerice, replicabile și verificabile pe teren.
Al doilea, garantarea aplicării reale a clauzei de acord al proprietarului. Apreciem că Ordinul prevede explicit, pentru zonele care nu beneficiază deja de măsuri restrictive, acordul proprietarului sub formă de înscris sub semnătură privată sau hotărâre a consiliului local/județean. Această clauză este un semn de maturitate democratică. Cerem însă două completări: un mecanism procedural clar prin care refuzul proprietarului să producă efecte juridice ferme, fără presiuni administrative ulterioare; și reglementarea expresă a situațiilor în care administratorul fondului forestier de stat — RNP-Romsilva — își poate exprima un acord motivat sau un refuz motivat, pe baza analizei tehnico-economice.
Al treilea, mecanismele de compensare — marele absent al textului actual. Am parcurs metodologia integrală: nu există nicio prevedere privind compensarea financiară a proprietarilor sau administratorilor pentru pierderea dreptului de recoltare. Această absență transformă, în percepție, orice ZPB într-o expropriere de facto, indiferent de bunele intenții ale autorilor. Statul român are obligația — morală, economică și constituțională — să însoțească orice restricție de utilizare cu mecanisme de plată clare, predictibile și operaționale: plăți pentru servicii ecosistemice, scheme dedicate prin Planul Național Strategic și prin viitoarea PAC, fonduri pentru biodiversitate accesibile fără labirinturi birocratice. Fără acestea, Ordinul nu poate fi considerat complet.
Al patrulea, calibrarea procedurilor de urgență la realitatea climatică. Ordinul permite, prin Secțiunea 1.3.3, intervenții de urgență în caz de doborâturi masive, atacuri de ipide și incendii, inclusiv evacuarea materialului lemnos în focare. Este o prevedere corectă în principiu. Îngrijorarea noastră este de natură procedurală: criza molidului din Carpații Orientali ne arată că o săptămână de întârziere în avizare poate transforma un focar de combatere într-o calamitate regională. Cerem, așadar, proceduri de urgență cu termene maxime de avizare (de exemplu, 7–10 zile), corelate cu starea fitosanitară reală, și definirea clară a zonelor-tampon active care să protejeze ZPB de propriile riscuri.
Al cincilea, articularea cu sistemele existente — Natura 2000, FSC, Catalogul Național. Ordinul propune analiza, ca potențiale ZPB, a pădurilor cu Valoare Ridicată de Conservare (PVRC, categoriile 1 și 3) identificate prin certificarea voluntară FSC, doar în măsura în care proprietarii își exprimă acordul. Apreciem condiționarea. Atragem însă atenția că simpla perspectivă a transformării unor zone certificate voluntar în restricții legale poate descuraja, paradoxal, viitoarele certificări — exact opusul efectului dorit. Cerem o clarificare juridică explicită: certificarea FSC nu constituie, prin ea însăși, motiv suficient pentru desemnarea ca ZPB. În paralel, suprapunerea cu siturile Natura 2000 SCI/SAC/SPA, deja gestionate prin planuri de management, trebuie să producă integrare administrativă, nu un nou strat de reglementare.
Silvicultura modernă nu este opusul conservării
Trebuie spus limpede, fără ocolișuri retorice: administratorii și proprietarii de păduri din România sunt, istoric și tehnic, primii custozi ai biodiversității forestiere. Silvicultura românească este, prin tradiție și prin Codul silvic în vigoare, o silvicultură a ciclurilor lungi și a tratamentelor apropiate de natură — ceea ce înseamnă că, în mod paradoxal, multe dintre pădurile noastre productive seamănă structural cu pădurile old-growth tocmai pentru că au fost gospodărite responsabil. A le penaliza pentru această reușită ar fi o eroare strategică pe care nu o putem permite.
Conservarea pasivă, oricât de generos ar suna, este un lux care poate fi suportat financiar și cantitativ prin privarea de resurse doar pe suprafețe atent calibrate. Mai mult, martie 2026 a marcat un pas istoric european: Consiliul Uniunii Europene a recunoscut bioeconomia drept pilon strategic industrial. Cascadarea utilizării lemnului, construcțiile din lemn (CLT, glulam), produsele cu valoare adăugată mare — toate presupun o materie primă lemnoasă disponibilă, legală și sustenabilă. Un Ordin care, sub stindardul biodiversității, ar îngusta și mai mult această bază de resurse ar lucra, paradoxal, împotriva propriei agende climatice europene.
ASFOR nu pledează pentru recoltă fără limite. Pledează pentru gospodărire activă, științifică, transparentă — singura cale prin care pădurea își păstrează, simultan, valoarea ecologică și utilitatea economică.
Invitația noastră la dialog
Adresez, prin acest editorial, o invitație deschisă și instituțională: către Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, către Academia Română, către universitățile cu școli silvice de la Brașov și Suceava, către organizațiile de proprietari și către partenerii din societatea civilă. Avem nevoie de o dezbatere așezată, fundamentată pe date, lipsită de retorica extremă care a otrăvit prea multe discuții publice despre pădure în ultimii ani.
ASFOR este, a fost și va rămâne partener constructiv al statului român în construirea politicilor forestiere. Suntem aici pentru a clădi soluții, nu pentru a ridica ziduri. Suntem aici pentru a apăra pădurea — toată pădurea: pe cea protejată strict și pe cea gospodărită activ, pentru că amândouă sunt necesare unei Românii deopotrivă verzi și prospere.
Viitorul pădurilor noastre nu se decide în declarații, ci în detaliile tehnice ale legislației pe care o adoptăm astăzi. Înțelepciunea se va vedea în precizia definițiilor, în echitatea compensării, în coerența cu dreptul european și, mai presus de toate, în respectul pentru oamenii care, generație după generație, au trăit lângă pădure și au știut să o lase fiilor lor mai bogată decât au primit-o.
Pădurea nu se grăbește — dar știe încotro merge.
Dr. ing. ec. Ciprian Dumitru Muscă
Președinte ASFOR — Asociația Forestierilor din România
Editorial 27.04.2026
