Lemnul vândut pe picior intră în categoria bunurilor de gen. Acestea sunt acele bunuri,  care sunt privite prin prisma caracterelor comune ale întregii lor categorii de bunuri și care se individualizează ulterior prin numărare, măsurare, cântărire.

Art. 1.678. reglementează vânzare bunurilor de gen – Atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, inclusiv bunuri dintr-un gen limitat, proprietatea se transferă cumpărătorului la data individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului.

Vânzarea lemnului pe picior se face în baza unui act estimat – APV, ce are natura juridică a unei oferte. Raportul comercial se poate finaliza în cadrul unei licitații de vânzare – cumpărare masă lemnoasă pe picior, în sensul în care oferta este acceptată financiar de către părți pentru un volum și o sortimentație estimată.

Transferul dreptului de proprietate se face prin individualizarea buștenilor / masei lemnoase, care se realizează prin măsurare, prin procedurile specifice de măsurare ale lemnului fasonat. Cu această ocazie se determină volumul exact, nu estimat, a bunurilor de gen ce fac obiectul vânzării. În aceeași procedură de individualizare se poate face și stabilirea reală a sortimențației, în baza unei proceduri de sortare acceptată de părți.

Operațiunea de măsurare ce duce la individualizarea buștenilor / masei lemnoase se face în prezența vânzătorului și a cumpărătorului, pentru ca rezultatul acesteia să fie acceptată de părți.

Completări generice

Individualizarea bunurilor de gen se face prin predare (inclusiv către un cărăuș/transportator), numărare, cântărire, măsurare sau prin orice alt mijloc impus de natura bunurilor (art. 1678 C. civ.). Așadar, în aceste cazuri, proprietatea rămâne la vânzător până la realizarea bunului sau până la individualizare. Până la acest moment, vânzătorul este proprietar (și, deci, persoana căreia i-ar incumba riscul pieririi fortuite a bunului); cumpărătorul nu are, în aceste cazuri, decât dreptul de creanță, contra vânzătorului constând ăn realizarea/individualizarea bunului și predarea acestuia.

Transmiterea proprietății operează, în toate cazurile, ex nunc, adică odata cu individualizarea marfii prin predare sau prin remiterea documentelor reprezentative ale marfurilor. Modalitatile de individualizare difera dupa cum livrarea implica circulatia efectiva a marfii, in materialitatea ei sau marfurile circula prin intermediul circulatiei documentelor reprezentative ale marfii (conosament, recipisa de depozit, warant) ori marfurile circula de pe o piata pe alta, prin intermediul carausului sau pe mare.

Astfel:

(i) in cazul in care livrarea implica circulatia efectiva a marfurilor, individualizarea se realizeaza la momentul cand se aduce la indeplinire obligatia de predare, fie direct cumparatorului, fie transportatorului;

(ii) daca circulatia marfurilor se realizeaza prin intermediul circulatei titlurilor reprezentative ale marfurilor, predarea este socotita ca adusa la indeplinire prin remiterea acestora cumparatorului.

Este posibil un decalaj in timp intre momentul consensului contractual si momentul transferului dreptului de proprietate si in cazul marfurilor care circula de pe o piata pe alta. Transmiterea proprietatii si a riscurilor in cazul marfurilor care circula de pe o piata pe alta este diferita, dupa cum  marfurile circula prin intermediul carausului terestru sau marfurile circula pe mare. In cazul  in care marfurile transportate sunt bunuri de gen, efectul translativ de proprietate si/sau de risc are loc in momentul in care marfurile sunt predate catre caraus, predarea fiind o modalitate de individualizare a bunurilor.

Predarea se realizeaza nu intre vanzator si cumparator, ci de catre vanzator (expeditor) carausului. Cum carausul este un posesor precar al marfii transportate, proprietar fiind, din momentul predarii, cumparatorul, riscul pieirii fortuite a marfii, chiar in cursul transportului, este suportat de cumparator. In cazul marfurilor care circula pe mare, conform art. 63 C. com., vanzarea marfurilor care se afla in calatorie pe mare este supusa conditiei sosirii in buna stare a vasului. In lipsa unei individualizari a vasului, art. 63 C. com. nu este aplicabil. Se observa ca, in cazul marfurilor care se transporta pe mare, vanzarea este un contract incheiat sub conditia suspensiva a sosirii vasului la destinatie. Vanzatorul este inca proprietar al marfii si suporta riscul pieirii fortuite a marfii, cata vreme aceasta se afla in curs de transport pe mare. In consecinta, el nu va avea dreptul la pretul marfii, dar nici nu va fi obligat sa plateasca despagubiri cumparatorului. Regulile statuate de art. 63 C. com. pot fi inlaturate  prin stipularea in contract a clauzelor c.i.f. sau f.o.b. In cazul vanzarilor comerciale, regula consensualismului este aplicabila foarte rar.

Practic, aceasta regula este aplicabila aproape exclusiv in contractele incheiate intre persoane departate, intrucat in aceste cazuri contractele se incheie in forma simplificata, nenegociata, regimul lor juridic fiind dat de normele supletive din Codul civil. De regula, partile in contractele comerciale reglementeaza momentul cand opereaza transferul proprietatii si al riscurilor, fie prin clauze contractuale explicite si directe, fie indirect, prin referire la anumite uzante comerciale unificate acceptate pe una sau mai multe piete (lex mercatoria universalis). Codificarile Incoterms (Europa), RAFDT (America) sunt liste de clauze standardizate care se refera, in principiu, la obligatia de predare a marfii (obiect al contractului) si transmisiunea proprietatii.

Si in cazul vanzarii bunurilor individual determinate este posibila amanarea momentului transferului dreptului de proprietate asupra bunului vandut, prin inserarea in contract a unor clauze care sa afecteze contractul cu o conditie sau un termen. In cazul vanzarii sub conditie sau cu termen, transferul dreptului de proprietate este amanat pana la implinirea termenului sau conditiei.

O astfel de vanzare este vanzarea cu clauza de rezerva a dreptului de proprietate. „Rezerva proprietatii” este, asa cum rezulta din art. 1684 C. civ. „stipulatia prin care vanzatorul isi rezerva proprietatea bunului pana la plata integrala a pretului este valabila chiar daca bunul a fost predat; aceasta stipulatie nu poate fi insa opusa tertilor decat dupa indeplinirea formalitatilor de publicitate cerute de lege, dupa natura bunului”. Clauza de rezerva a dreptului de proprietate este un mecanism care permite vanzatorului sa se asigure contra riscului de insolvabilitate a cumparatorului, in contractele in care plata pretului nu se efectueaza integral la momentul incheierii contractului.

Este o eficienta garantie contra riscului insolventei, intrucat duce la mentinerea in patrimoniul vanzatorului a dreptului de proprietate asupra lucrului vandut, cumparatorul fiind un simplu posesor precar. In cazul in care cumparatorul a devenit subiect al unei proceduri de insolventa, vanzatorul beneficiar al clauzei nu este un simplu creditor al debitorului pentru plata pretului (caz in care va trebui sa se inscrie in masa credala pentru a-si recupera creanta, urmand a suporta concursul celorlalti debitori), ci si un proprietar deplin al bunului.

In aceasta calitate, daca bunul a ajuns in posesia debitorului-cumparator, el va avea, in principiu, dreptul sa i se restituie bunul vandut, fara a fi nevoit sa suporte concursul creditorilor cumparatorului. Daca nu a predat inca bunul, el va putea sa-l retina, nefiind obligat la predare, cel putin in cazul in care, in aplicarea art. 86 din Legea insolventei, administratorul judiciar nu ia masura continuarii contractului si, corelativ, nu cere predarea bunului. Daca proprietatea s-a transferat la debitor sau, din contra, a ramas la vanzator, dar administratorul judiciar a decis continuarea contractului si pastrarea bunului, vanzatorul este beneficiar al unui privilegiu asupra bunului vandut, daca pretul acestuia nu i-a fost integral achitat, privilegiu care se mentine si in procedura insolventei deschisa fata de cumparator, cu conditia ca acest privilegiu sa fie conservat in mod corespunzator.

Acest privilegiu are caracter de garantie reala, si nu doar de simpla cauza de preferinta, dar el exista numai daca bunul vandut se afla inca in posesia cumparatorului. Solutia este logica, intrucat tertul dobanditor al bunului mobil va putea invoca posesia de buna credinta care valoreaza titlu in privinta bunurilor mobile. O anumita retinere am putea avea in recunoasterea unui privilegiu in favoarea vinzatorului care a pastrat dreptul de proprietate asupra bunului si administratorul judiciar a decis continuarea contractului si pastrarea bunului; in acest caz, proprietatea asupra bunului exclude privilegiul, care este recunoscut doar vanzatorului care a transferat dreptul de proprietate la cumparator si, in acelasi timp, nu si-a incasat integral pretul. Totusi, ar fi complet inechitabil pentru vanzator sa i se impuna continuarea contractului si, in acelasi timp, sa i se refuze orice protectie. Asadar, conchid sustinand ca si in acest caz ar trebui sa i se recunoasca un privilegiu vanzatorului, intrucat situatia este analoga cu cea prevazuta de fostul art. 1730 pct. 5 din Codul civil de la 1864.

Vanzarea cu clauza de rezerva a dreptului de proprietate se distinge de vanzarea ca element al leasingului, dar si de vanzarea in rate. Diferenta fata de vanzarea in rate este aceea ca, in cazul vanzarii in rate, cumparatorul devine, de regula, proprietar la momentul incheierii contractului. Diferenta fata de leasing este aceea ca, in cazul leasingului, pana la expirarea termenului inchirierii, utilizatorul bunului este un simplu chirias, numai optiunea pentru vanzare la valoarea reziduala (care se manifesta la expirarea inchirierii), transformand contractul in vanzare propriu-zisa.

Pe perioada inchirierii, utilizatorul are doar un drept de preferinta la vanzarea bunului. Leasingul, care este o inchiriere in vederea vanzarii la valoarea reziduala, nu poate fi confundat nici el cu vanzarea in rate, in cazul careia cumparatorul devine proprietar al bunului cumparat la momentul incheierii contractului sau la momentul stabilit de parti in contract, vanzatorul fiind doar creditor al pretului. Locatarul, in cazul leasingului, poate sa devina proprietar numai daca si-a manifestat in mod legitim intentia de cumparare, platind tot ceea ce are de platit finantatorului.

Efecte asemanatoare, de amanare a transferului dreptului de proprietate, poate avea si inserarea in contract a unor uzante comerciale unificate si codificate, cum sunt clauzele Incoterms (Europa) sau RAFDT (America). Aceste colectii de reguli sunt liste de clauze standardizate care se refera, in principiu, la obligatia de predare a marfii (obiect al contractului) si la transmisiunea proprietatii.

Asadar, in relatiile comerciale, in majoritatea cazurilor in care plata integrala a pretului nu se face pe loc, ci la un anumit termen de la livrarea marfii, proprietatea asupra marfii nu se transmite la cumparator decat la momentul platii ultimei rate de pret. Daca, intre timp, cumparatorul va fi supus procedurii insolventei, vanzatorul va avea, in principiu, dreptul sa revendice bunul (in cazul bunurilor mobile, numai daca acestea se mai afla inca in detentia cumparatorului; daca bunul a fost, intre timp, revandut, vanzatorul nu mai poate revendica bunul, intrucat se opune principiul posesiei de buna-credinta care valoreaza titlu).

Pentru plata pretului, el va avea dreptul sa se inscrie la masa credala in procedura insolventei deschisa fata de cumparator. In astfel de situatii, vanzatorul sau finantatorul sunt aparati, cel putin partial, de riscul insolventei, intrucat ei isi pot relua bunul de la debitor si, in acelasi timp, pot spera in distributia unor sume in contul ratelor de pret sau de leasing. Aparent, acesti creditori ar «scapa» procedurii, efectul suspensiv de urmariri individuale neafectand dreptul lor de a-si relua bunul de la debitor. Dreptul de revendicare a bunului vandut sau dat in leasing, bun asupra caruia vanzatorul sau finantatorul isi pastreaza dreptul de proprietate este, insa, limitat de dispozitiile Legii insolventei.

Practic, asa-numitul „principiu al consensualismului” ramane a se aplica doar bunurilor mobile a caror circulatie juridica nu este supusa unor formalitati de publicitate, marfurilor individual determinate si pentru care nu s-a amanat expres sau implicit transferul dreptului de proprietate la cumparator, drepturilor reale, altele decat dreptul de proprietate si ipotecile.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.