Cum o ideologie a non-intervenției a transformat cea mai mare populație de urși din Europa în cauză de deces – și de ce rețelele sociale o sărbătoresc.
Există un principiu fundamental al oricărei comunități politice mature: salus populi suprema lex – siguranța oamenilor este legea supremă. Evenimentele din ultima perioadă ne-au obligat să-l reamintim.
În noaptea de trei spre patru mai, în pădurea Kecset din județul Harghita, Zoltan G., un bărbat de șaizeci și cinci de ani din Lupeni, a fost găsit mort și parțial devorat. Cinci zile mai târziu, în comuna Telciu din Bistrița-Năsăud, o femeie de cincizeci și trei de ani, plecată să-și hrănească animalele, a fost găsită fără viață lângă o vacă sfâșiată; autoritățile suspectează un atac de urs, în așteptarea raportului medico-legal.
Două vieți, în șase zile. Două comunități în doliu. Și o țară care continuă să discute despre păduri ca și cum aceste decese ar fi accidente naturale, nu consecințe ale unei politici.
Lista care nu se oprește
În iulie 2024, Maria Diana, o tânără de nouăsprezece ani, a fost ucisă pe traseul Jepii Mici din Bușteni. A fost a 27-a victimă mortală a urșilor în România în două decenii. Datele Ministerului Mediului și ale IGSU sunt fără echivoc: aproximativ trei sute de atacuri și douăzeci și șapte de decese – dintre care unsprezece morți și o sută cincizeci și opt de răniți doar în ultimii cinci ani.
În paralel, evaluarea genetică finalizată în 2025 indică o medie de aproximativ 11.500 de urși – aproape de trei ori capacitatea optimă a habitatului, estimată științific prin Planul Național de Acțiune pentru Conservarea Ursului Brun la circa patru mii. Diferența dintre aceste cifre nu este o subtilitate ecologică. Este o ecuație al cărei rest se plătește în vieți omenești.
Doctrina abandonului
Începând cu 2016, prin interzicerea vânătorii la urs, România a adoptat tacit o doctrină pe care nu a denumit-o niciodată: doctrina non-intervenției. Premisa ei se rezumă la o singură propoziție – omul este problema, retragerea omului este soluția.
Această doctrină nu a salvat ursul. L-a transformat. În absența managementului activ – prezența silvicultorului în teritoriu, gestionarea zonelor-tampon, intervenția selectivă – animalul a învățat treptat că omul nu mai constituie un prădător, ci o sursă de hrană facil accesibilă. Aceasta nu este conservare. Este abdicare cu costuri umane.
Victimizarea ca armă și algoritmii urii
Răspunsul la întrebarea de ce mitul persistă nu se află în pădure. Se află în arhitectura economiei contemporane a atenției.
De aproape un deceniu, discursul public a fost capturat de un narativ al victimizării totale a faunei, în care cei care au gestionat echilibrul prin experiență generațională – silvicultori, vânători reglementați, ciobani, comunități montane – sunt demonizați sistematic. Acest narativ este amplificat de algoritmi care, în paralel, suprimă realitatea dură a victimelor umane: imaginile, numele, înmormântările dispar din feed; rămâne o singură fotografie – ursul cu pui, idilic, fotogenic, smuls din context.
Acest vid are un nume. Se numește management prin omisiune – o formă de trufie intelectuală care pretinde că putem proteja natura ignorând conflictele dintre comunitățile umane și fauna nereglementată; care pretinde că, dacă spunem destul de tare „să nu facem nimic”, problema dispare. Nu dispare. Se mută în Lupeni. Se mută în Bichigiu. Se mută pe traseul Jepii Mici. Familia lui Zoltan G. nu va deveni cauză publică. Maria Diana a deținut atenția națională câteva zile, până când algoritmul a împins povestea mai jos.
Distrugerea prin omisiune este la fel de reală ca cea prin exces – și mai insidioasă, pentru că se înfățișează drept virtute.
Echilibrul asumat
Există o alternativă, articulată coerent de comunitatea profesională a silvicultorilor români. ASFOR o numește echilibrul asumat – nu compromis molcom, ci proiectare deliberată a peisajului forestier: zone strict protejate acolo unde justificarea științifică este robustă; management activ și silvicultură apropiată de natură pe restul; nu abandonarea comunităților și a meseriilor, ci administrarea responsabilă a pădurii și utilizarea lemnului în construcții, ca instrument simultan de bioeconomie și politică climatică; transparență prin trasabilitate digitală integrală în SUMAL; management diferențiat al populației de urs, cu cote fundamentate pe capacitatea reală a habitatelor – nu pe interdicții ideologice care funcționează până la următoarea înmormântare.
Și presupune, înaintea oricărui demers tehnic, asumarea adevărului. Comunitățile montane nu cer povești frumoase despre o natură care s-ar gestiona singură. Ele cer instituții care își fac datoria.
Pădurea știe încotro merge
Maria Diana avea nouăsprezece ani. Zoltan G. avea șaizeci și cinci. Femeia din Bichigiu, cincizeci și trei. Nu au pierit din cauza naturii. Au pierit din cauza unei doctrine – sau, mai precis, a refuzului de a face politică, mascat în limbaj ecologist și aplaudat zilnic de algoritmi care nu au îngropat niciodată pe nimeni.
Pădurea nu se grăbește, dar știe încotro merge. Datoria silvicultorilor este să meargă alături de ea, cu știință și respect; nu să o părăsească în fața unor mituri care ne costă vieți.
Echilibrul nu este lipsa intervenției. Echilibrul este intervenția responsabilă. Diferența dintre cele două se măsoară în cimitire.
Editorial Ciprian Dumitru Muscă
10 mai 2026
