Într-o lume în care conștientizarea ecologică devine din ce în ce mai importantă, dezbaterile privind conservarea naturii și managementul pădurilor sunt mereu în centrul atenției, însă de cele mai multe ori dezbaterea sau opiniile sunt duse în zona de protecție excesivă și non-intervenție. Articole recente, cum ar fi cele legate de Parcul Natural Apuseni, subliniază problemele întâmpinate în gestionarea acestor resurse valoroase. Una dintre problemele majore evidențiate vine tocmai din aplicarea conceptului de non-intervenție, care, deși are intenții considerate nobile, duce, așa cum se vede în Apuseni, unde 40.000 ha de pădure sunt lăsate să se usuce urmare a atacurilor de insecte, și nu numai, la rezultate devastatoare pentru ecosistem. Am scris de mai multe ori că non-intervenția nu este o soluție, este regretabil că se insistă cu această soluție.
Non-intervenția și efectele sale negative.
Non-intervenția este un principiu care susține că pădurile ar trebui să fie lăsate să se dezvolte și să lupte cu dăunătorii fără intervenția umană. Deși argumentele pentru acest principiu includ menținerea unui habitat natural și protejarea biodiversității, realitatea este adesea diferită. O pădure neîngrijită devine, așa cum vedem în Apuseni, vulnerabilă la dăunători, incendii de vegetație și alte amenințări naturale. În lipsa intervenției, ecosistemele își pot pierde echilibrul, iar specii de plante și animale pot dispărea.
Aceste efecte sunt evidente și în Parcul Natural Apuseni, unde restricțiile severe impuse asupra activităților umane, într-un efort de a menține non-intervenția, au dus la o degradare a pădurilor.
Accesul liber în pădurea de producție,versus accesul interzis sau contracost în parcuri.
Un alt aspect al dezbaterii privind gestionarea pădurilor este accesul public în fond forestier. Deși sunt foarte puțini cei care pot spune că au avut probleme în a străbate fondul forestier național sau a culege fructe din pădurile României, pe fondul modificării codului silvic au fost adevărate campanii din partea ong-urior de mediu, ca prin lege să fie permis accesul liber în pădurile României.
Totuși, de unde această problemă de a avea acces prin lege în pădurile în care se desfășoară activități de producție, în condițiile în care vedem că parcurile naționale, tocmai acele păduri neatise, pentru ca publicul să se bucure de ele, au devenit interzise sau pentru a le vizita plătești taxă de intrare!?!!!
Accesul limitat al vizitatorilor și interdicțiile pe diverse activități contribuie la stagnarea gestionării active a parcurilor naționale. În loc să faciliteze o coexistență sănătoasă între oameni și natură, strategiile de non-intervenție au dus la un mediu care, paradoxal, a fost sabotat prin inactivitate.
Recent, au fost impuse restricții drastice, spre exemplu în Parcul Natural Apuseni, iar intrarea se face contra cost. Aceasta induce o separare între oameni și natură, când de fapt, interacțiunea trebuie să fie încurajată. Accesul liber nu ar trebui să fie limitat, ci ar trebui să fie o caracteristică a parcurilor naturale.
Parcurile naționale trebuie să aibă un rol important în bunăstarea comunităților, oferind oportunități de recreere, educație ecologică și promovând conștientizarea problemelor de mediu, dar și activități economice specifice comunităților dependente de pădure. Restricționând accesul, se limitează nu doar interacțiunea omului cu natura, dar și educația ecologică.
O centură verde care, prin non-intervenție, poate deveni o centură uscată.
Același concept al non-intervenției se dorește să se aplice și pentru o centură verde a Bucureștiului. Fără un studiu, fără o așezare pe hartă a trupurilor ce urmează a fi protejate, vorbim despre o centură care ar trebui să protejeze ; în realitate nu vorbim de o centură de protecție, nu vorbim despre un proiect care prin amplasarea lui să creeze un microclimat favorabil unei vieți mai bune. Non-intervenția, sau instituirea protecției prin lege, e un soi de soluție magică pentru leneși, care fără să facă mai nimic, doar multă gălăgie, pot spune că au făcut ceva ce, din păcate, în timp, se poate dovedi un dezastru ecologic.
O centură verde însemnă planuri, studii, terenuri, finanțare, plantare la scară mare a unui inel care să nu strângă o comunitate și să-i împiedice dezvoltarea ci să devină proactivă, să genereze protecție climatică, bunăstare și dezvoltare pentru regiune și în nici un caz subiect de scandal continuu că s-a tăiat o creangă. Un exemplu îl reprezintă perdelele forestiere care aduc un plus agriculturii și nu distrug culturile.
Unii ar putea argumenta că non-intervenția este o formă de protecție care permite pădurilor să prospere. Cu toate acestea, lăsarea pădurilor și chiar a zonelor verzi fără o gestionare activă nu este altceva decât un sabotaj al naturii. O centură verde care nu primește îngrijire, nu poate îmbunătăți calitatea mediului; dimpotrivă, devine o zonă stagnantă, vulnerabilă la amenințări externe.
Un exemplu relevant este cel al Parcului Natural Apuseni, unde unele zone au fost lăsate să supraviețuiască fără intervenții. Vestea îngrijorătoare este că, în loc să se dezvolte, aceste zone se degradează. Pe lângă faptul că neglijarea pădurilor existente duce la o degradare ecologică, lipsa replantării face ca aceste ecosisteme să devină incapabile să se regenereze.
Administrarea pădurilor și a zonelor verzi rămâne soluția care să permită atât pădurii, cât și spațiilor verzi, să reziste în contextul schimbărilor climatice.
Pentru a contracara efectele negative ale non-intervenției și pentru a asigura o coexistență armonioasă între natură și societate, este esențial să se impună un management activ al pădurilor și zonelor verzi. Acesta ar putea include replantarea, controlul dăunătorilor și restabilirea echilibrului ecologic prin intervenții planificate.
Prin gestionarea activă a ecosistemelor, nu numai că putem îmbunătăți sănătatea pădurilor, dar putem și să educăm comunitățile despre importanța conservării. Astfel, oamenii devin parteneri în acest proces, nu doar spectatori. Această abordare ar putea transforma pădurile din simple zone de protecție în spații active de educație, dezvoltare a comunităților dependente de pădure și recuperare a mediului înconjurător.
Situația din Parcul Natural Apuseni, unde 40 mii de ha de pădure sunt destabilizate și distruse de atacurile de insecte, subliniază necesitatea de a reevalua strategiile de gestionare a pădurilor și extremismul non-intervenției.
Asumarea riscurilor prin neintervenție nu protejează mai bine natura; dimpotrivă, creează condiții pentru deteriorarea ei. Lăsând pădurile și parcurile fără o gestionare activă, ne asumăm responsabilitatea distrugerii acestor medii fragile, inclusiv depopularea comunităților locale.
Un management activ este esențial pentru restaurarea legăturii între oameni și natură, asigurându-se astfel un viitor mai sănătos atât pentru mediul înconjurător cât și pentru comunitățile locale și nu în ultimul rând pentru noi înșine.
Trebuie să înțelegem că natura nu trebuie să fie văzută ca un simplu decor, ci ca un partener vital în existența noastră, care merită atât respect, cât și implicare activă.
Ciprian Dumitru MUSCĂ,
Președinte ASFOR
COMUNICAT DE PRESĂ
26.08.2024
