Își poate imagina cineva viața noastră fără scaune? Cum ar fi, adică, să nu putem „sta jos”? Pe scaune stăm de la grădiniță până la doctorat. La medic, la frizer, la o întâlnire, la angajare, la confesional… Până și la Vatican e un scaun uriaș, celebrul tron al Sfântului Petru. E impresionant și e văzut și fotografiat de mii de oameni zilnic. Probabil cel mai cunoscut scaun din lume.

Ei bine, România avea multe, multe fabrici de scaune. Acum mai sunt câteva, în jur de cinci sau șase. Una dintre ele e la Botoșani. Este interesant să vezi „viitorul scaun”, adică o stivă de picioare și ceva mai încolo una de spătare. Dar și mai interesant e patronul, Vlad Dobrincu. Un munte de om care se prezintă drept mic industriaș. Așa scrie pe cartea de vizită. Și pe site-ul lor.

Mai întâi a fost tata și o jumătate de grajd

Fabrica de scaune de la Botoșani e azi o afacere de familie, ca multe în zona forestieră și a prelucrării lemnului. Se fac 30 de ani de când bătrânul Dobrincu a făcut firma. Era un meseriaș. Condusese Cooperativa Meștesugărească „Progresul”, avea studii de inginer TCM și pe orice punea mâna, ieșea bine. A început cu un atelier deschis într-o jumătate de grajd din fosta Cooperativă Agricolă. Făcea tabureți, scaune pentru copii. Multe pentru export. „Tot ce aici e făcut de tata”, spune Vlad. Până în 2011, când a venit el și a injectat locului nițică adrenalină. Că are destulă. A luat încă o jumătate de grajd. Și încă una.

O paranteză. Era o fabulă cu un croitor care, aflat pe patul de moarte, își cheamă cei patru fii la căpătâi să îi anunțe „moștenirea”. Știindu-l sărac, cei patru își fac tot felul de gânduri, de planuri, vedeau comori ascunse de bătrân și deja cheltuiau averea imaginară… Într-un final, tatăl le spune: „M-am gândit întâia oară,/ Să vă las și o comoară,/ Soră bună cu belșugul,/ Cum v-am dat și meșteșugul./ Moștenirea-i o povață:/ Nu uitați nicicând în viață/ Nodul să-l faceți la ață”. Pornind de aici, Vlad Dobrincu are și el vorba lui: „Ca să fie trainice, scaunele trebuie să aibă cep și gaură. Șă țineți minte: cep și gaură”. Seamănă cu povața croitorului, nu? Fără cep și gaură ce faci??… Cazi de pe scaun! Vlad are un stil de a fi cumva… atipic. Ar fi bun de personaj de film! E plin de energie, de viață, de umor. Cel mai probabil, ar putea vorbi o săptămână fără întrerupere despre scaune.

Geografie în limba engleză

Inițial, Vlad părea că are alt drum în viață. A învățat bine și a făcut Facultatea de Geografie, dar nu oricum, ci în limba engleză. A vrut să fie profesor. Pentru o scurtă perioadă, și tatăl său a predat. Și spune așa bătrânul:

„Dacă mă întrebaţi pe mine, aş modifica total sistemul de învăţământ. Elevul, când termină o şcoală, ar trebui să ştie un pic astfel încât să-şi repare el singur broasca de la uşă, chiuveta de la baie. Nu se poate să termini liceul şi să nu ştii să faci nimic. Nu spun, trebuie să dobândeşti noţiuni generale şi la istorie sau geografie, dar cu problemele acestea practice te întâlneşti în fiecare zi şi trebuie să le ştii, să ai o cultură generală în acest sens precum la istorie. Aceasta este părerea mea”.

Vlad a terminat facultatea și a ajuns profesor. Numai că a găsit post la o școală dintr-o comună până unde avea de făcut naveta. Păi naveta îl costa un million patru sute, în lei vechi – 140 de lei noi – iar salariul era 240 de lei. „Am schimbat macazul”, zice Vlad, în stilul lui. S-a dus la un patron. A văzut ce înseamnă viața de angajat, a văzut ce înseamnă să nu-ți iei banii la timp, ce înseamnă diferența dintre șef și lider, ce e aia munca de echipă, competiția… Și toate s-au adăugat la ce știa deja de acasă, de la tatăl său. Care are și el o poveste faină… Dar despre el, altă dată!

În 2011, bătrânul a fost nevoit să se retragă. O problemă de sănătate îl supăra și a decis că e momentul să predea ștafeta. Așa că, acum fix zece ani și la fix 20 de ani de la înființarea firmei, a venit Vlad.

Lemn din producția locală

Industria forestieră se bazează mult pe comunitățile locale. Uniunea Europeană chiar mizează pe acest concept de economie circulară. Pădurile sunt administrate sustenabil, lemnul e extras corect și cu grijă la menținerea biodiversității, prelucrarea primară se face local, producția asemenea. Comunitatea are locuri de muncă, banii circulă, pădurea e protejată, SUMAL-ul funcționează… și toată lumea e mulțumită. Vlad Dobrincu cumpără lemn din zonă – Liteni, Dorohoi, Fălticeni sau din județul Neamț. Fag, întotdeauna fag. Care ajunge la uscător și apoi în multe încăperi unde sunt mașinării. Sala de calibrat, de șlefuit, de găurit, de cepuit.

Ca să vadă cum fac alții, Vlad Dobrincu a călătorit, a vizitat fabrici, a citit. A cumpărat apoi utilaje. Când vorbește despre scaune și mașinile cu care se fac, Vlad Dobrincu e ca un copil care îți povestește cum a fost la Disneyland!

Toate experiențele i-au asigurat un „bagaj” consistent, care îl ajută să conducă afacerea. (Mai are un frate, Mihai, cu care lucrează în firmă. Ei au și o soră, dar care e medic în Franța. Trebuie menționat încă un detaliu important: Vlad admite că nu ar putea „muta munții” dacă nu ar avea-o alături pe Maria Daniela, soția lui).

Dar una dintre cele mai importante lecții le-a învățat pe când era el însuși angajat și nu primea salariul la data stabilită. Și-a zis atunci că atunci când va fi el patron, nu se va întâmpla niciodată așa ceva. Echipa lui e unită și chiar zilele trecute au făcut o mică petrecere cu ocazia pensionării unui coleg. Acesta a lucrat 18 ani în firmă și nu a făcut doar scaune, ci a și școlit o grămadă de tineri.

„La început se făceau la noi în fabrică scaune simple, drepte, oarecum artizanale. Șezutul era împletit din papură. Cam toată producția mergea la export. Străinii iubeau produsele artizanale care le aduceau aminte de anii ’60. Pe urmă a venit o epoca de tranzițe cu scaune artizanale, dar și scaune clasice care începeau să fie căuate pe piața internă. Lumea începuse să caute și altceva decât aluminiu. Acum activitatea cuprinde în mare parte producția de scaune clasice dar am păstrat și producția de scaune artizanale, cu mari eforturi, pentru a putea menține meșteșugul împletirii cu fir de papură”, explică micul industriaș.

Valorificare superioară a lemnului

Cu orice om vorbești din industria forestieră vei auzi aceste cuvinte: „valorificare superioară a lemnului”. Pentru că ei, de fapt, urmăresc să prelungească viața arborelui cu cel puțin tot atâția ani câți avea la momentul extragerii lui din pădure.

Vlad Dobrincu ține în mână un taburet și cealaltă o pune pe o grindă: au aceeași valoare, dar dintr-o grindă faci patru tabureți. Și spune și el, ca mulți alții: ideal este ca România să nu se rezume doar la prelucrare primară, ci să fie cât mai mulți care produc local și apoi vând în afară produsul finit.

„No ne mândrim cu faptul că putem adăuga plus valoare lemnului – lemnul din produsele finite este de aproximativ 4 ori mai valoros decât cheresteaua brută vândută la export. Acea plus valoare se regăsește în salarii și contribuții la stat pentru aproximativ 40 de angajați, venituri pentru furnizorii de materie primă și servicii (lemn, feronerie, lacuri, vopseluri, diluanți, ambalaje, utilități, transport, curierat, servicii contabile, juridice, marketing, taxe locale).

Fabrica de scaune din Botoșani vinde produsele în marile magazine, așa că mulți dintre noi am putea avea în casă unul, fără măcar să știm că e făcut acolo. Poate chiar în timp ce citiți acest articol stați pe un scaun de la Botoșani… Au și magazin online, ceea ce scurtează mult traseul și efortul clientului. Și, într-adevăr, au o mare de scaune!