În urmă cu câteva zile, prof. dr. ing. Nicolae Doniță, unul dintre marii specialiști în silvicultură ai României, a împlinit 92 de ani. Are o activitate în domeniu de aproape 70 de ani, fiind Doctor Honoris Causa al Universității „Ștefan cel Mare”din Suceava pentru remarcabila contribuție la descrierea și cartografierea habitatelor forestiere din România și dezvoltarea unui sistem unitar de clasificare a pădurilor. Este membru al Academiei de Științe Agricole și Silvice, expert în tipologia ecosistemelor forestiere. Fără opera domnului profesor Nicolae Doniță ne-ar fi fost foarte greu să descriem habitatetele forestiere, așa cum sunt cerute de rețeaua Natura 2000. Este autorul a peste 250 de lucrări, inclusiv tratatele „Ecologie forestieră” (1978) și „Silvicultura pe baze ecosistemice” (1997).
L-am rugat să expună, pe scurt, pentru forestmania.ro, cum vede domnia sa situația din silvicultura românească azi.
Răspunsurile de mai jos îi aparțin integral.
Situația actuală în silvicultură
Silvicultura în România s-a schimbat fundamental după 1990, prin reapariția sectorului privat, când s-au schimbat și politicile de utilizare a pădurii din punct de vedere economic și modul de fundamentare științifică a măsurilor silvice, prin cercetare și experimentare.
Intervențiile, adesea radical opuse ale politicului, au generat schimbări de moment, neadmisibile într-un sector în care procesul de producție are durată seculară și orice măsură neadecvată, pripită, devine periculoasă pentru existența pădurii. Au avut de suferit nu numai silvicultura practică, dar și cercetarea științifică silvică, prin modul și volumul de finanțare pe programe înguste, necorelate, de scurtă durată, cu totul neadecvate ciclurilor lungi de aplicare a măsurilor de gospodărire.
Ne aflăm într-un moment când întreaga politică forestieră trebuie regândită și stabilizată, ținând seama de specificul temporal al producției de lemn, dar mai ales și de rolul pădurii în crearea și conservarea mediului de viață din țara noastră, ca aspect al securității naționale.
Cum trebuie să se procedeze în problema ocrotirii biodiversității pădurilor?
În ultimele două secole, pădurile de pe teritoriul actual al României au pierdut mari suprafețe prin defrișare, iar cele ce s-au mai păstrat au fost folosite din ce în ce mai intens și necontrolat, deși din 1910 au existat mai multe coduri forestiere.
Abia la începutul secolului trecut s-au întreprins, timid, măsuri de rezervare a unor păduri naturale, ca monumente ale naturii, iar din 1990 au început să se înființeze, pe suprafețe mai mari, parcuri naționale pentru ocrotirea de păduri mai puțin influențate de om. Rezervarea de păduri s-a dezvoltat și prin programul de inventariere a pădurilor „virgine”, prin programul Natura 2000. Dar s-au produs și reacții negative, temporizatoare, de luare a măsurilor de protecție prin influențarea instituțiilor legislative și administrative de către cei interesați.
Problema este rezolvabilă dacă nu se produc exagerări de ambele părți și se ține seama și de necesitățile economice (de exemplu, de faptul că mai este necesar mult lemn pentru încălzire și că se exagerează consumul de lemn în industrii mari consumatoare).
În rezolvarea acestei probleme nu trebuie să se pună accent numai pe ocrotire prin rezervare, ci și pe aplicarea de măsuri durabile de gospodărire a pădurilor nerezervate, care țin seama și de necesitatea conservării biodiversității specifice și ecologice.
Ce facem când se înmulțesc suprafețele de pe care dispare pădurea?
Se înmulțesc acuzele de exploatare rasă a pădurii pe mari suprafețe, vizibile și din sateliți. Se reduce, astfel, producția de lemn, dar se destabilizează și clima locală și funcția ecologică de creare și conservare a mediului de viață, afectându-se sute de localități. Este urmarea neregenerării imediate a suprafețelor respective, din lipsă de material de împădurire și de forță de muncă calificată din populația locală, dar și din lipsă de finanțare. Se uită că micii proprietari de pădure nu au mijloace financiare pentru această costisitoare măsură.
Devine urgent necesară inventarierea tuturor suprafețelor neîmpădurite din fondul forestier, organizarea unui program național de reîmpădurire, cu înființarea de pepiniere silvice pe plan regional, pentru a produce material de împădurire adecvat ecologic, calificarea echipelor de lucru, asigurarea financiară a lucrărilor de reîmpădurire, destul de costisitoare nu numai pentru marii proprietari de pădure, ci mai ales pentru sutele de mii de mici proprietari.
Ce s-a întâmplat cu învățământul superior silvic după anul 1990?
În anul 1990 exista o singură facultate de silvicultură, la Brașov, care asigura un număr rezonabil de absolvenți pentru ocoalele silvice existente.
După acest an, s-a înființat o a doua facultate, la Universitatea din Suceava. Și apoi, treptat, au apărut secții de silvicultură la facultăți agronomice și facultăți private. S-a produs o înmulțire a numărului de studenți și de absolvenți care nu întotdeauna au putut obține posturi în sector. Cauzele acestei situații au fost mai multe: lipsa examenului de admitere, care facilita intrarea în facultate / secție, tendința personalului silvic de tehnicieni și pădurari de a obține o diplomă pentru a ocupa posturi de inginer, mirajul despre meserie a multor absolvenți de liceu și a părinților lor, dar și calculul conducerilor universităților de a obține mai multe fonduri de la stat și din taxe pentru locurile nebugetate.
Situația este trecătoare, dar în ultimul deceniu s-a repercutat și asupra nivelului de pregătire a studenților din cauza creșterii absențelor de la cursuri și a slabei pregătiri pentru examene. Necesitatea de reforme în acest învățământ este evidentă.
Foto: Oliver Merce