Între pădurea în care ne plimbăm noi și produsele din lemn care ne plac și pe care le folosim 24 de ore din 24, e lumea silvicultorilor și a celor care fac exploatare forestieră și prelucrează lemnul. Lumea aceea din spatele „cortinei”. Cum ar fi mașiniștii de la teatru, cei din laboratoarele care fac medicamente, croitorii din casele de modă, IT-iștii care scriu softuri. Dacă despre silvicultori mai auzim câte ceva, despre cei care efectiv se duc cu utilajele în pădure să taie lemnul și apoi să îl prelucreze… e o altă poveste. Unele ONG-uri au distorsionat în așa măsură această breaslă, încât au ajuns extrem de antipatici. Nu este deloc așa!
Concurență la licitații
Orice arbore care se taie în România se taie pe baza unui amenajament stabilit prin lege, după ce s-a făcut o inventariere și s-a marcat. La noi aceste amenajamente sunt valabile zece ani. Cel care deține pădurea – fie că e statul, fie că este un proprietar privat – stabilește – dar nu de capul lui! – că este nevoie de răritură, de lucrări de întreținere, de regenerare, de curățire după doborâturi etc și scoate la licitație porțiunea respectivă. I se spune „parchet”. La o astfel de licitație se înscriu zeci de firme, uneori sute. Se fac astfel de lucrări și în parcurile naționale, unde ai voie să gestionezi fondul forestier într-un anumit procent. Dacă nu se fac aceste lucrări, arborii se pot îmbolnăvi sau nu se dezvoltă armonios și riști să pierzi porțiuni mari, astfel încât paguba e mai mare decât dacă ai fi luat măsuri și ai fi tăiat câțiva.
La licitație se înscriu acele firme care pot duce o lucrare: au oameni calificați și utilaje. Și, evident, atestat. Emis de ASFOR chiar în baza acestor condiții. Odată câștigată licitația, firma trimite oamenii să înceapă exploatarea.
Exploatarea masei lemnoase se face după obținerea autorizației de exploatare și predarea parchetului, cu respectarea regulilor silvice și în conformitate cu instrucțiunile privind termenele, modalitățile și perioadele de colectare, scoatere și transport ale materialului lemnos, aprobate prin ordin al conducătorului autorității publice centrale care răspunde de silvicultură. (Asta spune legea).
Așadar, cu toate actele în regulă, cu plata făcută în contul celui care deține parchetul, se merge la locul cu pricina și se instalează utilajele.
Învățat de mic cu pădurea
Într-o astfel de desfășurare de forțe am găsit și noi un șef sector exploatare forestieră. Pe Mihai Scridonesi, de la MIS Grup din Bistrița Năsăud. Firma e cea mai mare companie românească de exploatare a lemnului, cu o mie de angajați. Am mai vorbit despre ei, aici.
Ca să ajungi la locul unde lucra echipa, trebuie să ai mașina potrivită – de teren, dar nu oricare, ci una care să facă față drumurilor forestiere care sunt cum sunt. Cu cască de protecție, inginerul nostru supraveghează ce fac oamenii lui. Gesticulează, se duce de la unul la altul, dă indicații. Se vede că se simte ca peștele în apă în … pădure. De fapt, nici nu poate să stea trei zile fără să vadă arbori, i se face rău. E învățat de mic cu pădurea. Tatăl său, Gavril, a fost pădurar 40 de ani și mergea cu el peste tot.
„Îl facem preot? Nu, că lucrează și duminica!”
Mihai Scridonesi a făcut parte din prima generație de ingineri silvici ai Facultății de Silvicultură de la Cluj. Dar nu se dusese aici din prima, ci la Brașov. Numai că, odată ajuns acolo, a văzut că e singur, că toți prietenii și colegii din Bistrița erau la Cluj. Așa că s-a mutat și el acolo. Până să o ia pe calea silviculturii, mai erau discuții în familie despre ce va face el în viață… „Într-o zi i-am auzit discutând pe bunicul cu bunica. Ce facem cu Mihăiță? Bunica voia să mă fac preot. Dar apoi și-au zis amândoi că nu e bine. Că un preot lucrează și duminica, or noi avem treabă cu băiatul în gospodărie!”, a povestit Mihai Scridonesi pentru forestmania.ro. Nici tatăl său nu voia să îl vadă lucrând în branșă, după 40 de ani în care le trăise pe toate în pădure. Visa pentru fiul său o carieră de… economist. Să îl vadă la costum și la birou. „Eu am crescut cu tata în pădure, aveam baza. Am făcut și liceul silvic, așa că era normal să urmeze facultatea de silvicultură. Am învățat pădurea din gesturile tatei. El când mergea, rupea vârful la salcie, ca să îi încetinească creșterea, și să lase să plece molidul. Din respect pentru speciile valoroase. Salcia în 20 de ani nu mai înmagazinează bioxid de carbon, or molidul se duce 120 de ani”, ne explică el.
„Noi avem în companie trei generații din aceeași familie”
De ce nu voia bătrânul Gavril să își vadă băiatul în zona forestieră? „E una din cele mai grele munci. Cu riscuri mari. Azi, branșa are de suferit din cauza lipsei forței de muncă, sunt tot mai puțini cei care știu rânduiala… E o meserie care se transmite din tată în fiu. Noi avem în companie trei generații din aceeași familie. Din păcate, forestierii la noi nu sunt văzuți cum sunt văzuți cei de-afară. În Vest, forestierii sunt foarte respectați. Am întâlnit în Austria… eram la supermarket la coadă și era și un angajat forestier. Și cei de la coadă i-au făcut loc și l-au lăsat în față când l-au văzut în uniformă. Pentru că ei știu că acel om e ocupat, are de lucru, îl respectă foarte mult. Vom vedea și la noi așa ceva? La noi oamenii stau pe Facebook și de acolo își iau informațiile, nu din viața reală. ONG-uri sunt peste tot în lume, dar eu știu că ei nu pot gestiona o pepinieră sau un fond forestier. Pe mine nu mă afectează deloc ce spun ei. Dar nu e corect cum suntem văzuți, noi cei din domeniu”, povestește Scridonesi.
Viitorul ține de tehnologie și de calitatea oamenilor
Firma unde lucrează inginerul nostru parcurge toate etapele, de la licitație, la produsele finite. Au cerc închis: până și resturile – coaja, rumegușul – le valorifică. Fie le folosesc la centrală, fie le vând companiilor care fac plăci de PAL și OSB. Ei fac lemn stratificat, cherestea, plăci de sicrie, orice se cere pe piață. „Trebuie mereu să investești în tehnologie. Nu e suficient doar să tai bușteanul și să faci cherestea”, spune Scridonesi. Compania are toate categoriile de lucrători, fiecare fiind important în zona lui.
Inginerul nostru are în echipă TAF-iști, drujbari, operatorul de funicular. „M-am atașat foarte mult de colegi. Contează foarte mult ca omul să știe că e susținut. Pentru că nu oricine poate lucra într-o exploatare forestieră. Rânduiala lemnului nu se învață în nicio școală. Oamenii noștri vin la muncă uscați și pleacă uzi, de cele mai multe ori. Pentru noi, în firmă, cea mai importantă resursă e forestierul”.
„Sunt locuri unde nu poți intra, de deasă ce e pădurea”
Scridonesi spune că ceea ce se întâmplă în silvicultura românească este bine, din moment ce avem păduri în care nu poți intra de dese ce sunt. Și atunci e necesară răritura. „Dar o pădure de 120 de ani trebuie să o tai la ras și apoi să replantezi. Oamenii nu știu că trebuie făcute lucrurile ca la carte. Avem specialiști foarte buni în gestionarea pădurilor și ar trebui ascultați”, spune el.